Omul, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, își sfințește viața

 

Când mă uit înapoi la propria mea căutare, îmi dau seama că drumul către Dumnezeu nu a fost niciodată ceva exterior, ca și cum aș fi avut de străbătut o distanță, de trecut munți sau mări. A fost întotdeauna o apropiere lăuntrică. Și, cu cât fac pași mai sinceri către El, cu atât simt că viața mea capătă o altă calitate – se luminează, se simplifică, se umple de pace. Am înțeles că omul, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, își sfințește viața.

Nu spun asta cu mândrie, ci cu smerenie și recunoștință. Pentru că am învățat din experiențele marilor sfinți, dar și din micile mele încercări zilnice, că sfințenia nu înseamnă perfecțiune, ci trăirea fiecărui moment în prezența lui Dumnezeu.

---

Ce înseamnă să-ți sfințești viața?

Am citit într-una din scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur că „cel care se roagă devine asemenea unui leu înflăcărat”. Cuvintele lui m-au impresionat pentru că nu vorbesc despre slăbiciune sau izolare, ci despre o forță lăuntrică ce se naște din legătura cu Dumnezeu. 

A-ți sfinți viața nu înseamnă să te rupi de lume, ci să lași ca prezența divină să pătrundă în tot ceea ce faci.

Pentru mine, asta înseamnă să fiu atent la gândurile mele – să le aleg pe cele care aduc lumină și să le las să treacă pe cele care aduc tulburare. Înseamnă să rostesc cuvinte care zidesc și nu cuvinte care dărâmă. Înseamnă să-mi transform munca, odihna, relațiile și chiar micile gesturi cotidiene în ocazii de comuniune cu Dumnezeu.

Marele mistic creștin Meister Eckhart spunea: „Dacă singura rugăciune pe care o rostești vreodată este ‘mulțumesc’, este suficient.” 

În asta găsesc o simplitate extraordinară: viața se sfințește prin recunoștință, prin atenția cu care trăiești fiecare clipă avandu-L pe Dumnezeu prezent in gand, in actiuni, chiar si in respiratie.

---

Pașii apropierii de Dumnezeu

Când citesc viețile sfinților sau scrierile maeștrilor spirituali din Orient și Occident, îmi dau seama că drumul către Dumnezeu are câteva etape comune.

1. Rugăciunea – respirația sufletului

Sfântul Isaac Sirul spunea că „rugăciunea este maica tuturor virtuților”. Eu simt că rugăciunea este asemenea unei respirații a inimii. Nu contează dacă e rostită cu voce tare sau în tăcere. Ceea ce contează este sinceritatea cu care te întorci către Dumnezeu. În timp ce unele rugăciuni sunt tradiționale, altele se nasc spontan, dintr-o nevoie de a-I spune „Doamne, ajută-mă” sau „Mulțumesc”.

2. Meditația și tăcerea – ascultarea inimii

Am învățat și din tradiția yoghină că tăcerea este o poartă spre divin. 

Maestrul Paramahansa Yogananda spunea: „Meditația este cea mai înaltă formă de rugăciune.” Pentru mine, aceasta nu este doar o tehnică, ci o așezare a sufletului. 

3. Fapta bună – rugăciune în acțiune

Sfântul Francisc de Assisi ne-a lăsat un model viu de apropiere de Dumnezeu prin iubirea față de semeni și față de toată creația. 

El spunea: „Cât timp ești în viață, fă binele pe care îl poți face.” 

Pentru mine, asta înseamnă că apropierea de Dumnezeu nu este doar în rugăciune, ci și în modul în care îi îmbrățișez pe ceilalți, în felul în care aleg să ajut, chiar și în gesturile mici, aparent neînsemnate.

4. Credința trăită – a rămâne în lumină și în încercări

Am înțeles că a avea credință nu înseamnă să nu treci prin necazuri. Înseamnă să rămâi statornic, să te încrezi în Dumnezeu chiar și atunci când totul pare întunecat. 

Am găsit multă inspirație în cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește.”

---

Cum se schimbă omul care se apropie de Dumnezeu?

Un om care se apropie de Dumnezeu nu devine brusc altcineva, dar se transformă treptat, cauta sa fie mai bun, sa iubitor, mai iertator. Am observat câteva semne:

• Pacea lăuntrică – chiar și în mijlocul agitației, există un centru liniștit în suflet.

• Bunătatea spontană – nu pentru a impresiona, ci pentru că devine firesc să ajuți.

• Lumina din privire – o seninătate care se simte dincolo de cuvinte.

• Bucuria simplă – de a trăi, de a iubi, de a mulțumi pentru tot.

Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea lăuntrică, și mii de oameni în jurul tău se vor mântui.” Această pace nu este o teorie, ci un rod al apropierii de Dumnezeu.

---

Lecțiile pe care le-am învățat de la marii maeștri

Am descoperit că, indiferent dacă citesc din Părinții pustiei, din mistica creștină occidentală sau din marii înțelepți ai Indiei, mesajul este același: apropierea de Dumnezeu transformă viața într-o flacără vie.

• Sfântul Augustin spunea: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până ce se odihnește în Tine.”

• Bhagavad Gita afirmă: „Cel care Mă vede în toate ființele și toate ființele în Mine, acela niciodată nu se pierde pentru Mine și Eu niciodată nu mă pierd pentru el.”

• Teresa de Ávila îndemna: „Nimic să nu te tulbure, nimic să nu te înfricoșeze. Dumnezeu nu se schimbă. Cine are pe Dumnezeu, are totul.”

Aceste cuvinte, venite din culturi și tradiții diferite, se unesc într-o singură învățătură: cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât viața lui se umple de sens și de lumină.

---

Cum putem trăi concret această apropiere?

Eu am găsit câteva căi practice care mă ajută:

• Să încep ziua cu un gând către Dumnezeu – chiar și un simplu „Mulțumesc că m-am trezit.”

• Să citesc zilnic un fragment dintr-o scriere spirituală – fie din Biblie, fie din alte texte sacre.

• Să caut liniștea măcar câteva minute pe zi – să respir adânc și să-L simt prezent.

• Să privesc oamenii ca pe chipuri ale lui Dumnezeu – chiar și atunci când îmi este greu.

• Să transform munca într-o ofrandă – orice fac, să fie făcut cu iubire, ca pentru El.

---

O întrebare pentru suflet

Uneori mă întreb: dacă Dumnezeu ar fi vizibil în fiecare clipă, cum mi-aș trăi viața? Ce gânduri, ce cuvinte, ce fapte aș mai păstra și ce aș lăsa? 

Cred că aici este cheia: să trăiesc de parcă El ar fi mereu prezent, pentru că, în realitate, El chiar este.

---

Încheiere

Omul, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, își sfințește viața. Nu prin eforturi exterioare, nu prin măști sau aparențe, ci prin acea orientare a inimii care transformă totul. Cu cât Îl las mai mult pe Dumnezeu să pătrundă în ființa mea, cu atât viața mea devine mai simplă, mai luminoasă, mai plină de pace.

Și dacă există un sens în toate încercările, acesta este: să mă apropii de El, pas cu pas, clipă de clipă, până când întreaga mea viață devine rugăciune.

---

Cu recunostinta, Eugen Mirtz

Mai multe resurse găsești și pe blogurile Alchimia Vietii cu Eugen Mirtz și Instructor de Yoga Eugen Mirtz, unde împărtășesc experiențe și reflecții din peste 40 de ani de practică spirituală.