Natura ca templu – regăsirea liniștii în mijlocul creației

Sunt zile în care parcă toată lumea vorbește mai tare decât tine. Telefonul, notificările, „ai un minut?”, lista de cumpărături care se lungește singură… Și apoi, dintr-odată, o scurtă plimbare după ploaie. Pământul miroase a curat, frunzele sunt stropite ca niște vitralii și, fără să forțezi nimic, mintea își ia o pauză. Îți dai seama că n-a dispărut nimic important între timp. Doar s-a făcut loc.

De aici pleacă ideea mea simplă: natura nu e un decor, ci un templu fără ziduri. Nu trebuie rezervare, nici bilet de intrare, nici „echipament special”. Ai nevoie doar de o respirație pe nas, câțiva pași mai domoli și dorința de a te lăsa ținut(ă) de mână de viață. 

La Centrul de Yoga Alchimia Vietii, asta exersăm constant: felul în care întorci spatele agitației nu ca să fugi, ci ca să te întorci la tine.

Cum te învață natura să te liniștești

Îmi place să spun că, în natură, corpul se așază de la sine.  Respirația… o să vezi: dacă o lași să curgă egal sau cu un expir un pic mai lung, parcă înăuntru se face ordine. Mintea se stabilizează, atenția se limpezește. Când nu ne agățăm de rezultate, când oferim atenție, viața curge mai firesc.

Nu-ți propun un „program”, ci o poveste în care poți intra chiar de la următoarea ieșire la aer. Imaginează-ți că te plimbi pe o potecă. Nu te grăbești. Îți sincronizezi pașii cu suflul – trei la inspir, patru la expir. Dacă mintea zboară la emailuri, nu o certa; invit-o politicos în natură. Două minute mai târziu, corpul a găsit deja un ritm nou. N-a fost nevoie de nimic spectaculos. Și nici de perfect. Uneori, „mai încet” e cel mai curajos lucru pe care îl poți face.

Micile ritualuri care mă apropie de viață

Am o slăbiciune pentru ascultarea panoramică. Stai un pic pe loc, închizi ochii, și lași sunetele să vină la tine – aproape, departe, aproape, departe. N-ai de identificat nimic: „vrabie”, „mașină”, „frunză”. Doar primești. Dacă apare un gând, îl saluți: „gând”. Atât. Și revii la ascultare. Uneori, în acest „nimic special”, sufletul rostește ce-avea de spus de multă vreme.

Apoi, privirea spațiului. Linia orizontului poate fi un medic foarte discret. O privești un minut, două, și apoi lași ochii să fie moi, ca și cum ai îmbrățișa tot cerul fără să urmărești ceva anume. Nu știu cum se face, dar graba își pierde din argumente când câmpul vizual se lărgește. Nu mai ești „împotriva timpului”; ești cu timpul. Și „împotriva” se topește.

Sunt oameni care preferă rugăciunea în mers. Nu te gândi la ceva solemn. E o invocație scurtă, discretă, pe pas: „Mulțumesc, Doamne.”, „Doamne, fii cu mine”, rugaciunea inimii "Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.". Nici nu mai contează dacă mergi repede sau încet; parcă cineva a aprins o lumânare înăuntru și acum face lumină pe unde calci.

Îți propun și o joacă – „trecut prin palme”. Atingi scoarța unui copac, o frunză, apa rece a unei fântâni. Simți textura, răceala, vibrația. Mintea poate comenta, da: „Hai, serios, ești adult, ce faci acolo?”. Îi poți răspunde blând: „Exersez să simt”. Și să continui. Pentru că e dreptul tău de om viu.

La finalul plimbării, îmi place să notez trei culori pe care le-am întâlnit și ce emoții mi-au trezit. „Verde crud – speranță”. „Albastru șters – liniște”. „Cărămiziu – nostalgie de toamnă”. Când recitesc seara, îmi dau seama că ziua a fost, de fapt, bogată. Chiar dacă am mâncat pe fugă.

Și încă un gest mic la care țin mult: „ofer și primesc”. Iau o frunză căzută. Pe inspir, îmi amintesc că primesc viață. Pe expir, ofer recunoștință. Pun frunza la loc. Uneori, psihicul are nevoie de astfel de semne. E felul lui de a înțelege adânc lucruri simple.

Dacă ai doar zece minute într-o zi aglomerată, nu e nicio tragedie. Te oprești, relaxezi umerii, tragi aer în piept, lași expirația să fie un pic mai lungă, mergi pe ritm, asculți două minute cu ochii închiși și spui o rugăciune scurtă. Gata. N-ai fugit din viață. Te-ai întors la ea, dar pe frecvența ei naturală.

Templul de acasă și darurile pentru ceilalți

„Bine, dar nu ajung zilnic în pădure sau în parc”, îmi vei zice. Nici eu. Și atunci aduc templul în casă. O plantă îngrijită cu atenție îmi predă lecții de răbdare mai bune decât multe cărți. O masă eliberată de obiecte devine poiana mea din mijlocul apartamentului. Iar dimineața, înainte de orice, deschid fereastra și spun: „Bună dimineața, viață!”. E ca și cum aș păși în grădină. Și grădina mă recunoaște.

Cui i se potrivește toate acestea? Părinților care vor să transforme plimbarea cu copilul într-o aventură a atenției („câte păsări auzi?”). Profesioniștilor care au nevoie de claritate la prânz și nu se pot muta o lună la munte. Celor în convalescență, pentru care ritmul blând e regenerator. 

Începătorilor în yoga, cărora le spun mereu: începe cu natură + respirație. Asanele vin apoi ca niște piese de puzzle care se așază la locul lor.

Țin mult și la etica templului fără ziduri. Locul te primește, dar nu e „al tău”. Alege poteci sigure, anunță pe cineva dacă ești singur(ă). Nu rupe, nu deranja, nu lăsa urme. Vorbește mai încet, ascultă mai mult. Și întreabă-te la final: „ce pot lăsa înapoi?”. Poate o pungă cu hârtii strânse de pe jos. Poate o rugăciune. Poate un zâmbet dat unui om care trece pe lângă tine, cu grijile lui cu tot.

„Și totuși, de ce funcționează?” – mă întreabă des lumea. Aș putea să-ți vorbesc de cercetări despre restaurarea atenției și de felul în care priveliștile naturale liniștesc sistemul nervos. Aș putea să invoc pagini întregi din tradiția yoghină despre postură, suflu și atenție. Dar adevărul, dincolo de argumente, e acesta: când ieși afară, îți amintești cum e să fii om. Nu mașină, nu proiect, nu „task”. Om. Iar corpul, când se simte văzut, își face treaba exemplar.

La Centrul de Yoga Alchimia Vietii, nu transformăm pădurea în sală de sport. Mai degrabă o lăsăm să ne fie profesoară. Mergem conștient, respirăm ritmat, facem câteva asane potrivite locului, păstrăm momente de tăcere, rostim o rugăciune. Nimic complicat. Și totuși, efectele sunt dintre cele care nu se uită: aceeași bancă din parc devine altarul tău zilnic; același drum până la metrou, o procesiune liniștită. Acolo unde altădată vedeai doar „trafic”, apare un strop de cer. Și știi: ești acasă.

Dacă vrei să începi chiar săptămâna asta, fă-ți un mic plan fără „eroism”: alege două locuri ușor accesibile (parcul de lângă bloc și o potecă sau banca ta preferată), pune trei ieșiri scurte în calendar (marți, joi, sâmbătă), scrie după fiecare ieșire trei cuvinte despre ce ai simțit. Duminică seara, recitește. S-ar putea să descoperi că ești deja alt om, fără să-ți fi schimbat jobul.

Cu recunoștință, instructorul de yoga Eugen Mirtz

Și, pentru că îmi place să rămân aproape de tine și după ce închizi pagina, te invit să continui explorarea pe blogul „Alchimia Vietii cu Eugen Mirtz”. Am scris acolo despre respirația conștientă – busola ta în zilele aglomerate, despre rugăciunea în practica yoghină – inima care ține ritmul, și despre practici yoghine rapide.

Iar dacă simți că te cheamă o experiență directă, ușa noastră e deschisă la Centrul de Yoga Alchimia Vietii. Eu, instructor de yoga Eugen Mirtz te voi primi cu același îndemn blând: „hai să încercăm acum, aici, cu ce avem”.

Înainte să ne luăm rămas-bun, am o curiozitate (și un mic gând de comunitate): unde simți tu cel mai ușor liniștea – în parc, pe munte, lângă apă sau pe o bancă la colțul străzii? Spune-mi în comentarii. S-ar putea ca locul tău-templu să devină și inspirația cuiva care, chiar azi, are nevoie de el.